Publication: Arhitectura Magazine, No.6.2012

 

[en/RO]

Play Mincu. Pavilionul României la Bienala de Arhitectură Veneția 2012

 

de arh. alexandru crisan, interviu cu arh. Emil Ivanescu

publicat: [arhitectura, agora/spatiul public, nr.06 (642), 2012]

 

[INTERVIU ÎN 2 ACTE ȘI 3 CORTINE…]

intro

În numărul 5 al revistei Arhitectura la secțiunea Actualiatea Internațională au fost prezentate imagini din cadrul Bienalei de arhitectură care a avut loc la Veneția în perioada august-noiembrie 2012. Numărul curent, dedicat spațiului public, prezintă Pavilionului României printr-un set de întrebări adresate dl. arh. Emil Ivănescu autor principal și coordonator al proiectului, având în vedere feedback-ul complet în momentul finalizării expoziției internaționale.

ACT 01

Alexandru Crișan: Bănuiesc că deja ai răspuns până în momentul de față multiplelor întrebări legate de Pavilionul la care ai lucrat. Recent, din câte am observat, chiar în ultimul număr al buletinului Oar (Arhitecții și Bucureștiul) ai răspuns unui set de întrebări lansate de dl. prof. Mircea Ochinciuc. Vom încerca în cele ce urmează să sintetizam în discuția noastră câteva aspecte legate mai puțin de descrierea tehnică a pavilionului… având certitudinea că acestea au fost prezentate deja în numeroase publicații. Sunt interesat o dată cu închiderea oficială a expoziției mai degrabă de o părere personală, obiectivă, legată de „obiectul de arhitectură” (instalație, mecanism). Acestea poate pentru a depăși cadrul referențial al interviului clasicizat, al întrebărilor standardizate și al răspunsurilor oarecum previzibile… Acest punct îl asociez conceptual impactului determinat la nivel individual prin asimilarea spațială și interacțiunea pe care fiecare dintre noi o traiește în momentul contactului direct cu spațiul propus de tine. O primă întrebare ar fi legată de tematica Bienalei din acest an. Dincolo de interpretările personale (uneori subiective) și de comparațiile pe care bănuiesc că într-o fomă sau alta le-ai auzit referitoare la pavilionul propus de echipa coordonată de tine, cum anume răspunde pavilionul, din punctul tău de vedere, tematicii Common Ground lansată anul acesta de David Chipperfield?

Emil Ivănescu: În proiectul nostru am încercat o abordare cât mai puțin literală a tematicii. Am observat că unele pavilioane au abordat o legatură formală, în sensul că „teren comun” rezulta că trebuia făcut ceva cu terenul, pământ, sol, etc. Noi din start ne-am delimitat de abordarea asta și am privit tema mai mult ca un indiciu, ca un semn și mai puțin ca o analogie directă. Am fost atenți la ceea ce reprezintă terenul comun al profesiei de arhitect, la modul cum ea se compune, cum se desfășoară și cum poate produce. Nu multe profesii au laturile aceastea cultural-creativă si oficializant – normată atât de clar și puternic definite. Modul cum știi să echilibrezi cele două realități stă la baza finalizării actului de arhitectură. Credem ca acest binom se afla adânc implantat în natura profesiei noastre. Deși este un fapt aparent banal, cunoscut de toți, comun tuturor arhitecților, e cel mai greu de stăpânit, cel mai adesea un ingredient al binomului supunâdu-l pe celalalt: suntem fie prea creativi, fie prea birocrați și normați, cu greu găsim echilibrul între cele două realități.

A.C.: Pe fondul evenimentelor la care ai participat, care au marcat învățământul românesc de arhitectură anul acesta și aici mă refer la Rocad și Icar 2012, tematica pavilionului gravitează în jurul numelui unui personaj renumit printre arhitecți… A constituit Bienala de Arhitectură de la Veneția un prilej de a face cunoscut numele acestuia dincolo de așa numita „breaslă” a arhitecților? Este o coincidență legată de titulatura Universității de Arhitectură la care predai sau există o afinitate aparte cu acest personaj în cadrul proiectului prezentat?

E.I.: O să răspund la întrebarea ta, continuând cumva răspunsul de la prima întrebare. Foarte rar întâlnești personalități care să exceleze în echilibrarea părților creative cu cele oficializante și normate. Ion Mincu, în istoria arhitecturii romanești, este unul din aceste rare exemple. Foarte puțini, până acum, au observat ca alături de caracterul sau profesional ireproșabil (inventator de stil, bun practician, fondator al învățământului de arhitectură), există și caracterul celalalt, cumva birocratic, oficial și normat, care i-a permis, spre exemplu, să funcționeze ca membru în Parlamentul României timp de aproape 10 ani. Descoperind acest fapt, am realizat contactul dintre o generalizare (binomul creativ/birocrație – terenul comun profesiei de arhitect) și un caz particular (Mincu ca persoană) care exemplifică generalizarea. Nu cred ca noi am avut o afinitate specială cu Ion Mincu. Oricum, astazi, el este privit uneori ca simbol (vezi U.A.U.I.M), uneori ca semn (vezi strada care îi poartă numele) și de foarte puține ori ca persoană reală, cu obiceiuri, defecte și simțiri. Astăzi îl percepem cumva descarnat, e pentru noi ca o efigie, ca un cap gravat pe o moneda veche și prafuită. Pavilionul nostru a fost o încercare în a-l reprezenta într-o formă nouă, dar nu directă, ci intr-o modalitate cosmopolită generată chiar de binomul pe care l-a întruchipat atât de bine.

A.C.: Tematica numărului prezent a revistei Arhitectura abordează aspecte ale spațiului public. Spațiul propus de voi în cadrul Bienalei constituie un spațiu aparte, un spațiu definit de interacțiunea publicului cu obiectul de arhitectură… poate mai mult instalație în cazul de față. Există însă, din câte ai observat, și o interacțiune între persoanele care-și asimlează elementele spațiului respectiv?  

E.I.: Când am conceput instalația pentru concurs, am plecat de la vizualizarea unui loc gol, fără un sens, decât cel dat de intrarea în pavilion. Am dorit să creem un spațiu, care, prin diferite dispozitive de interacțiune să poată fi umplut de oameni și să absoarbă oameni, să-i facă să stea, să rămână, să zăbovească. De asemenea, am dorit ca aceste dispozitive să fie cumva independente de spațiul pavilionului, să poată fi amplasate spre exemplu într-o piață sau un loc nedefinit, iar cu ajutorul lor să capete un sens prin interacțiune cu trecătorii sau în cazul pavilionului, cu vizitatorii. Interacțiunea nu era una simplă: apeși pe ceva și se întâmplă altceva. În momentul acționării, întregul sistem de dispozitive devine o modalitate foarte directă de comunicare a unor mesaje legate de arhitectură. Mediul comunicării este atât textul, imaginea, cât și sunetul, căci în momentul embosării timbrului sec, un sunet abstract se declanșa din fiecare dispozitiv-stampilă notarială. Întregul ansamblu devine asemeni unui instrument muzical, comunicând, în mod paradoxal, diferite discursuri legate de arhitectură. Vizitatorii, pe lângă faptul ca interveneau în mod individual, dar comunicau între ei, erau curioși ce au embosat fiecare, ce mesaj conține, unii chiar începeau să discute acolo, ni se puneau întrebări noi, sau operatorii noștri răspundeau și interveneau. În felul acesta, printr-o modalitate aparent foarte simplă, discursul despre arhitectură lua naștere. Dovada stau chiar pozele tale. Ai surprins foarte bine fețele curioase, altele intrigate ale vizitatorilor care interacționau cu stampilele. Întreg pavilionul a devenit un adevarat spațiu public, o pseudo-agora ce comunica nu arhitectura, ci meta-arhitectura, adică discursul despre arhitectură. Meta-arhitectura este interfața arhitecturii, iar noi am creat dispozitive care să comunice acest mesaj. Asta e ideea de baza a pavilionului Play Mincu. De fapt, de aici Mincu, devine un punct de plecare al întregii povești.

A.C.: Un aspect secund, oarecum referențial, îl constituie actul/gestul marcării (markings) prin intermediul timbrului sec. Care este relația între viziunea propusă în cadrul pavilionului și capacitatea de interpretare la nivelul publicului neavizat?

E.I.: Instalația Play Mincu este un câmp semiotic, adică un câmp plin de semne și simboluri. Timbrul sub toate formele lui, este un semn al oficializarii: nu poți scoate un timbru dacă statul, o entitate oficializantă, nu dă voie. Jocul acesta între creativitate, normativitate și birocrație l-am transpus prin ideea de timbru, văzut sub toate aspectele sale: timbru poștal-filatelic, timbru sec-notarial, timbru sonor (un concept nou de timbru). De altfel, conceptul de timbru, în cultura romană este adânc înrădăcinat, noi fiind printre primele țări din lume care au adoptat acest sistem (vezi timbrul cap de bour). Ba mai mult, avem o taxă, atât de importantă pentru breasla arhitecților, care atestă cumva dreptul de autor al proiectului. Taxa este denumită „timbrul de arhitectură”. Orice proiect, care merge înspre avizare, trebuie să plătească aceasta taxă denumită, la noi in Romania, timbrul de arhitectură. Cu alte cuvinte, chiar în limbajul curent, ideea de timbru și-a găsit un loc interesant. Fie că este vorba despre un timbru filatelic, fie că este vorba de un timbru fiscal, conceptul exprimă modul în care este oficializată profesia de arhitect.

A.C.: Cum percepi asimilarea gestului de marcare în mediul arhitectural?

Invitația de a face un timbu sec, specifică doar notarilor, reprezintă auto-asumarea unui discurs despre oficializare și în final despre putere. De multe ori nu ești conștient de acest aspect, dar nu poți să reziști plăcerii de a ștampila ceva. E o seducție interesantă, pe care noi o cunoaștem și am dorit să o utilizăm aici. E o seducție fiindcă, prin faptul că, descoperind un citat sau o ideograma interesantă pentru tine, actul în sine te definește și îl aprobi prin stampilare și embosare. E un act mimetic al puterii, al propriului ego. Cine ar rezista unei asemenea tentații?!

A.C.: Dincolo de auto-asumarea discursului te referi la asimilarea fenomenului ștanțării?

Exercitarea deplină și oficială a profesiei de arhitect este exprimată prin dreptul de a avea stampilă. Printr-o pervertire ironică, ștampila arhitectului este asimilată cu ștampila notarului. Aici a intervenit o mică problemă, pe care noi am luat-o în calcul: nu mulți știau că acele aparate sunt chiar ștampile profesionale de notari. De aceea am explicat acest fapt. Ceea ce nu am luat în calcul a fost, rapiditatea prin care publicul era absorbit de instalație: pe unii nu-i interesa mesajul, pur și simplu le placea, se simțeau bine acolo, le facea plăcere să stea, să nu plece și sa se joace cu ștampilele. Pe alții îi intriga și atunci începeau discuțiile între ei, sau cereau informații operatorilor.

A.C.: Văd că am ajuns la unul dintre punctele esențiale…dinamica ca particularitate specifică a utilizării spațiului interior… Există o etapă intermediară între viziunea echipei și rezultatul final al pavilionului? Cum ați inițiat interacțiunea?

Noi am realizat diferite modalități prin care orice fel de public să poată fi informat cu privire la ideile amintite anterior: o hartă cu instrucțiuni de utilizare a instalației, tuburi inscriptionate cu leduri, operatorii de la pavilion care dau explicații. Legat de asta, vizitatorii au spus ca avem printre cei mai comunicativi operatori, fiindcă se pare că la multe pavilioane (unele cu mari pretenții) primirea nu a fost chiar așa de bună. Adevarul este ca nu toți au înțeles pe deplin tot mesajul. Însă, chiar dacă nu au facut-o, au rămas în pavilion fiindcă le placea foarte mult atmosfera, timbrele, jocul, sunetul, întreaga instalație și citatele pe care și le embosau singuri. Secretul consta în faptul ca noi am creat o instalație tentaculară: îți oferă o mulțime de semne pe care le recunoști, te implică, te ademenesc, te prind și totul într-o atmosfera senzorială bine regizată: pentru cei care sunt curioși în a afla înțelesuri, mesajul este foarte bine construit; pentru cei mai superficiali, cărora le place doar să se distreze și să fie amuzați sau socați, și pentru ei avem ceva, pentru fiecare, instalația Play Mincu oferă, iar ceea ce primesc este fie sub forma de mesaj, de idei, fie sub forma unei experiențe senzoriale. Dacă ar fi să extindem acest fapt la ideea de spațiu public, cred că asta ar trebui să definească un loc public: posibilitatea coexistenței în acelasi timp și spațiu, a unor fenomene, persoane și ființe diferite. Spațiul public este locul coexistenței pluralității, iar dispozitivele instalației Play Mincu, cred, ca au realizat pe deplin acest aspect.

A.C.: Legat de pluralitate… Pe fondul pronunțat acultural tranzitat de perioada contemporană, alegerea citatelor a constituit un instrument care comunică și altceva dincolo de aparențe cum ar fi evidențierea unor apecte sociale, un manifest etc.?

E.I.: Pentru cine înțelege și cel mai simplu citat, acesta reprezintă o adevarată unealtă de lucru, de auto-direcționare și corectare, căci un compendiu de citate este adesea un ghid spiritual sau o imagine foarte clară asupra nivelului cultural atât al oamenilor de la care provin citatele, dar și a celor care le întrebuințează.

A.C.: Din descrierea prezentată în broșura pavilionului (Play Mincu: a game between officialdom and architecture) mi-au atras atenția câteva lucruri. O parte dintre acestea le-aș (re)aduce în discuție deoarece sunt asociate unor probleme sensibile cu care perioada contemporană se confruntă, legate de arhitectură și relația acesteia cu mediul comercial… Există o conexiune între actul comercial al ștanței notariale, al „timbrului de arhitectură”, și citatele cu prevalent caracter cultural care sunt și ele la rândul lor supuse ștanțării în cadrul interacțiunii publicului cu Pavilionul?

E.I.: Ca un gest ironic, ștampila arhitectului, atât de nerespectată la noi, se transformă în ștampila embosată notarială (timbrul sec), atât de respectată sau mai bine zis atât de bine finanțată. Textele ștampilei notariale sunt chiar citatele din arhitecți români, culese cu grija din diferite articole și scrieri. Pe lângă acestea, am introdus și definiții ale arhitecturii oferite de personalități culturale și arhitecturale internaționale. Suntem, la urma urmei, atât de influențați de ce se petrece în alte părți…

A.C.: Care consideri că este diferența specifică între natura profesională și cea culturală a societății contemporane legat de contextualizarea obiectului de arhitectură?

E.I.: Tocmai ca aici e problema. Nu ar trebui sa fie nici o diferenta. Gestul de arhitectura e un gest cultural, dar si unul social, economic. Intelegerea acestor fenomene ne face sa devenim mai atenti, mai sensibili si mai creativi.

A.C.: În cadrul circumstanțelor terminologice precum „act cultural”, „valoare arhitecturală” (apropiat sintagmei waste of paper în Play Mincu: a game between officialdom and architecture ) etc. Ce înseamnă creație arhitecturală? Exista ea doar în mintea arhitectului sau este unul dintre elementele care determină baza unei „culturi arhitecturale” care aparține comunității? (trimitere la tema propusă de Chipperfield)

E.I.: Asta e o discutie vasta. In mod teoretic, actul de arhitectura este un act de cultura si de aceea el trebuie sa fie orientat catre comunitate. In mod practic, in contextul romanesc, exista mult prea multe exemple prin care arhitectura a devenit un act de incultura, total nepasator la oras, la comunitate si la oameni in general. De aceea, Play Mincu este o invitatie la cultura, la discursul despre arhitectura, la meta-arhitectura si mai putin la contemplarea unor obiecte sau structuri de arhitectura.

A.C.: Legat de acest subiect o ultimă întrebare care devine evidentă în context… dacă „creația arhitecturală” se supune regulilor (fie ele regulamente, normative, ștanțe sau timbre) se mai poate vorbi de creație? Ce presupune actul creativ în arhitectură dincolo de regulamente și constrângeri?

E.I.: Paradoxal, dar constrangerile si regulamentele au valoarea lor. Pot fi creative, daca le privesti din alta optica. Daca le preiei birocratizant, te blocheaza. Materializarea actului creativ in arhitectura ramane cumva suspendata daca nu trece si prin prisma regulamentelor si constrangerilor. O tara ca Olanda, dupa cum stim cu totii, plina de regulamente si constrangeri, are una dintre cele mai interesante si experimentale arhitecturi contemporane. Prin Play Mincu noi nu doream sa realizam falii intre cele doua zone: arhitectura-creativitate si norma, oficializare, birocratie.Din contra, am dat exemplul unei personalitati care a reusit sa le echilibreze intr-un mod foarte elegant si inteligent pe amandoua.

ACT 02

Alexandru Crișan: Partea a doua a interviului vizează câteva detalii din „culisele” Pavilionului… Îmi aduc aminte de seara în care ai sunat și mi-ai spus că ai nevoie de urgentă de câteva poze tematice pentru pliantul pavilionului deoarece peste două zile aveai deadline, ceva specific ahitecților… Acesta a fost momentul în care am intrat în contact cu activitatea desfășurată în jurul Pavilionului… M-a atras atenția subiectul abordat de voi, atât prin tematica propusă cât și prin modalitatea de reprezentare vizuală. Ideea jocului, postura colecționarului de timbre, compunerea prin alăturare și descompunerea haotică a elementelor tip puzzle au determinat o reacție participativă intensă. Chiar dacă în cadrul pliantului de prezentare nu ai folosit cadrele care mi s-au părut interesante în acel moment pentru „sceneta tematică” (a pavilionului) care transpunea jocul timbrelor (Das Glasperlenspiel, Hesse, 1943) sau imaginea „colecționarului nebun” (doza de nebunie care te transpune în planul copilăriei, al colecțiilor și imaginilor care recrează o lume interioară personalizată)… am fost surprins să regăsesc la fața locului, la Veneția, în cadrul pavilionului real, o reacție similară din partea publicului… Din punctul meu de vedere pavilionul Romaniei, mai mult decât în oricare alți ani, s-a bucurat de o atenție deosebită și de o participare aș putea spune neasteptată din partea publicului… ceea ce implică că acesta și-a atins scopul. Ce poți să-mi spui la capitolul feedback?

Emil Ivănescu: Mulțumim pentru apreciere. O sa încep cu părțile pozitive. Cred că unul din momentele pe care nu am să le uit niciodată a fost când o parte din criticii de la Bienală, au venit în grup, au intrat in spatiul instalatiei si ca niste copii au inceput sa se joace cu stampilele, sa caute citate, sa priveasca timbrele si sa asculte sunetele. Le-am privit fetele transfigurate. Se simteau extrem de bine si erau curiosi cum a fost realizat intreg pavilionul. Ne-au intrebat cu admiratie daca nu cumva suntem artisti si ne-au felicitat. Un alt moment la fel de important, cel putin pentru mine, a fost cand un profesor de la o universitate engleza de arhitectura, fara sa ne asteptam, s-a intors brusc in pragul usii si a tinut sa ne felicite in numele studentilor lui, fiindca au venit aici si au gasit definitii foarte interesante ale arhitecturii, foarte utile in zona universitar – academica. M-a asigurat, ca nu sunt singurii care au gandit asta. De asemenea, in ciuda faptului ca nu am avut timp sa facem o strategie de PR foarte clara, cu toate acestea, unele reviste si site-uri ne-au plasat in primele 7 expozitii care trebuiau vazute la Bienala. Si asta a fost magulitor, fiindca nu am avut resurse sa investim in aceasta zona a mediatizarii, asa ca feedback-ul a fost curat. Dar marea bucurie a venit cand am vazut cum publicul intra si sta, interactioneaza cu dispozitivele. Asta a fost cea mai mare bucurie. Feedback-ul lor a fost direct, o parte din el scriind in caietul de la intrare. Avem de fapt doua culegeri cu impresiile lor. Sunt pline de umor si multa voie buna. Exact ce am dorit sa transmitem!Colegi de la alte pavilioane au venit la noi si ne-au felicitat: in mod special pavilionul Olandei, Austriei si Polonia. Cu polonezii am colaborat foarte bine, mai ales ca eram vecini, ne-am ajutat reciproc foarte mult.

A.C.: Feedback-ul pozitiv este însoțit însă de fiecare dată și de comentarii negative, unele pertinente, altele nejustificate…  aș vrea să-mi dai câteva exemple relevante în acest sens!

Comentarii negative, in mod direct, nu am auzit, dar cu siguranta ca au fost. Cred ca o critica adusa de unele persoane a fost fie de tipul, ce cauta Mincu ca subiect de Bienala, fie ca prea putin se vorbeste despre el in pavilion, ce legatura au toate elementele unele cu altele. O critica pertinenta nu am primit. Ar fi fost interesant o confruntare de opinii. Apropo de asta, imi aduc aminte de un american din New York care a tinut sa-mi ia un interviu, fiindca, in opinia lui, singurele pavilioane care au facut referire la arhitectura si politica au fost cele ale Americii, Israelul si Romania. I-am explicat ca noi facem referire la acest subiect prin prisma binomului arhitectura/birocratie, pe cand celelalte pavilioane discutau in alt fel. M-am bucurat sa vad ca a retinut de Mincu ca fiind un arhitect care a reusit sa le combine pe amandoua intr-un mod cu totul particular si ca el a inventat stilul neoromanesc. M-am bucurat ca s-a interesat de subiect.

A.C.: Imaginile care însoțesc textul accentuează dinamica pavilionului completând cadrul conceptual de referință. Acestea au vizat evidențierea interacțiunii secvențiale a publicului cu instalația propusă. Atemporalitatea marcată de citatele diferențiate și traseul nedefinit au fost transpuse în imagini prin fixarea deplasării spațiale a personajelor. Analizând post-factum imaginile surprinse la deschidere am constatat prezența unui număr impresionant de vizitatori. Există o statistică în acesta privință? Se poate aproxima numărul personajelor care au intercționat cu instalația propusă de tine?

E.I.: Nu am făcut o statistică. Pot să-ți spun doar ca în primele zile ale expoziției am avut o colecție de 9 000 de stick-ere notariale, care erau date gratuit la vizitatori ca să le emboseze cu citate. Noi dădeam unul, maxim două la fiecare. S-au terminat în primele două zile. Am mai adus un lot, la o lună dupa deschidere. Erau în jur de 6 000 de stick-ere. S-au consunat în 3 zile. Între timp, noi am utilizat soluții alternative. Nu ne-am așteptat ca o să le consume în așa fel și în așa număr. Cred ca la Pavilionul Romaniei, in ciuda faptului ca e pozitionat in coada complexului, au venit cateva zeci de mii de vizitatori.

A.C.: Exista diferențe semnificative între proiectul premiat în cadrul concursului de soluții pentru realizarea pavilionului și imaginea finală care am văzut-o în Giardini la Veneția? Au existat influențe externe care au transformat proiectul propus?

E.I.: Nu a existat absolut nici o influenta externa. Pur si simplu noi lucram si rafinam totul permanent. Uneori exageram, dar e bine ca ne trezim la timp. Proiectul initial, la nivel de concept, era la fel ca cel final, insa mult mai descriptiv. Doream sa accentuam latura analitica a lui si sa diminuam pe cea descriptiva. Ca structura era in acelasi mod gandit, cu aceleasi dispozitive, insa oferea mai multe imagini proiectate. In final le-am redus destul de mult pe acestea si le-am pastrat pe cele mai importante. Proiectul initial combina hapticul cu sunetul si vizualul, accentul punandu-l pe acesta din urma. In final, proiectul a accentuat mai mult componenta haptica si sonora si am diminuat-o pe cea vizuala. De asemenea, in proiectul final, am explicat mult mai clar, toata problematica legata de timbru de arhitectura si de Mincu sau de binomul creatie si birocratie. In functie de toate aceste analize, si imaginea instalatiei finale s-a modificat, dar fara sa-i diminueze sau sa-i schimbe mesajul initial, cel prin care am castigat.

A.C.: La finalul expoziției, având un feedback generalizat marcat de reacțiile receptate din mediului profesional și experiența acumulată,  care este raportul între efortul depus și satisfacția acumulată? Ai repeta experiența participând la concursul pentru pavilionul din 2014?

E.I.: Efortul depus a fost foarte mare și, spre exemplu, eu, nu m-am refăcut complet din tensiunea acumulată. Dar este o experiență cu totul specială, pe care orice tânăr arhitect sau student ar fi bine să o aibe, fiindcă îl maturizează. Ma bucură faptul ca România, de ceva vreme, e foarte bine reprezentată la Veneția, în ciuda faptului ca nu avem vreun premiu. Deși, la nivel arhitectural – internațional, parcă nu prea suntem acceptați, nu prea existăm la „masa celor care contează”, publicul, simplul vizitator e cel care în final intră sau nu intra în pavilion, și dacă la vreun medaliat, publicul stă doar cateva minute, iar la noi stă un sfert de ora, atunci ce rasplată mai mare, poate fii! Cât privește participările la concursuri ulterioare, pot să spun ca eu nu ma grăbesc! În general cand câștigi un așa concurs îți vine să te arunci la alt concurs, primul care–ți iese în cale, numai ca să dovedești că esti din nou bun. Nu-mi place competiția de arhitectură ca sport. Am mai câștigat concursuri de arhitectură, unele chiar internaționale: ele au venit însă, după perioade de acumulări traduse prin experimente, cercetare, dar și eșecuri. Faptul ca am câștigat acum, e masura unei împliniri în acumulările arhitecturale pe care le-am facut de la un anumit moment încoace.

A.C.: Ați lucrat în echipă la acest proiect; referitor la interacțiune și la abilitatea de integrare, ambele legate de socializare, am o ultimă întrebare legată de desfășurarea proiectului. În general sunt anumite momente aparte de care îți amintești cu plăcere și care invariabil te marchează… câteva gânduri despre echipă și de modul în care a decurs proiectul?

E.I.: Echipa este esențială în astfel de proiecte. Noi nu am mai lucrat împreună, eu însă, cu fiecare am avut colaborări. Lucrul cu oamenii după cum bine știi, e cel mai greu. Și devine cu atât mai greu cu cât condițiile contextului sunt total potrivnice. Sa nu uitam ca atat echipa Play Mincu, cat si echipa de la Head Up (galeria ICR – Venetia) au trecut prin momente foarte grele, fiindca au prins exact turbulentele politice grave din Romania, in vara anului 2012. Cred ca atunci s-au schimbat doi sau trei ministrii ai culturii, in decurs de doua luni. Pe noi ne-a afectat foarte mult fiindca depindeam de finatarea data de minister. Pe final am reusit sa ne redresam, dar au ramas niste fisuri pe care, personal nu am mai putut sa le repar. Cateva persoane ne-au inteles totusi situatia, eforturile si au incercat sa ne ajute, chiar din zona Uniunii Arhitectilor sau chiar a Ministerului. Oricum ar fi, a fost o experienta grea, adesea dura, dar foarte interesanta si plina de invataminte. O lectie de maturizare, as putea zice!

A.C.: Cred că ar fi momentul să menționăm echipa…

Alaturi de mine, as vrea sa ii prezint pe Paul Popescu, artist media si initiatorul Modulab, un laborator interdisciplinar de arta si tehnologii noi; Laura Iosub,masterand UAUIM ,a participat la diferite evenimente de arhitectura si workshop-uri care imbina aspectul social si ecologic cu cel strict arhitectural; Ioana Calen, este teoretician, jurnalist si curator la Modulab; impreuna cu ea am realizat textele instalatiei Play Mincu; Irina Bogdan,desi inca tanara arhitect, a initiat si organizat workshop-uri si laboratoare educative in domeniul proiectarii parametrice, producand instalatii urbane expuse la diferite evenimente importante precum Anuala de Arhitectura din Bucuresti. Este co-fondator al lui T_A_I group (Technology_Architecture_Innovation) si Ana Constantinescu, masterand UAUIM, a colaborat in cateva proiecte NGO de arhitectura si design. Alaturi de alti cativa prieteni care ne-au ajutat exclusiv la Venetia, aceasta este echipa Play Mincu. Si as vrea sa le multumesc tuturor pentru ajutor,efort si, uneori, pentru intelegere!

A.C.: mulțumesc pentru răspunsuri.

ACT 03 – FINALE

Pavilionul României la Bienala de arhitectură de la Veneția este unul dintre momentele de importanță majoră pentru arhitectura românească; constituie momentul în care prezentăm o imagine identitară, o reprezentare a ceea ce vrem să fim și a modului în care ne dorim să stabilim standardele calitative de percepție la nivel internațional. Contextual, gestul arhitectural are o importanță majoră. De-a lungul timpului am observat expresii diferite de reprezentare care nu de puține ori s-au concretizat în forma unor tentative nereușite, în care factorul decizional a primat în detrimentul „creativității arhitecturale”… spre exemplu pavilionul participant la expoziția de la Shanghai din 2010 în cazul căruia imaginea deficitară a obiectului reprezentat a transpus incapacitatea de comunicare a unui mesaj coerent…

Dacă pavilionul precedent reprezentând România la Bienala de arhitectură de la Veneția din 2010 a reușit să materializeze o stare simplificată a arhitecturii și o interacțiune la nivelul obiectului privit din exterior, anul acesta proiectul a reușit să puncteze o stare interioară a arhitecturii care adună oameni atrași de o activitate generând astfel un spațiul dedicat, un spațiu al jocului interactiv și al conexiunilor culturale, filtrate de preferințele individuale. Atât obiectul miniaturial cât și spațiul interior dedicat unei activități sociale constituie elementele cheie care determină senzația/percepția specifică Pavilionului care depășește în cadrul aplicat intenția arhitectului. Imaginea arhitecturii miniaturiale spre exemplu transpusă în cadrul pavilionului este mai puternică decât ideea arhitecturii privită precum un bun comercial ștanțat…  Pavilionul Romaniei prin mesajul transmis transpune elementele distincte specifice unei secvențe interpretative ce subliniază capacitatea evolutivă a limbajului arhitectural prelevând încadrarea contextuală în tematica Bienalei. Capacitatea interpretativă la nivel semiotic transpune dincolo de imagine un pronunțat caracter identitar. Aspectele contemporaneității târzii evidențiate în tema propusă de David Chipperfield marchează modalitatea distinctă de a privi arhitectura și implicațiile acesteia în cadrul mesajului colectiv care determină baza unei „culturi arhitecturale”. Contextual, importanța spectacolului individual a obiectului arhitectural este diminuată în favoarea prevalării valorilor culturale asimilate perioadei tranzitate. Arhitectura, dincolo de imaginea bunului comercial tranzacționat, devine instrumentul care poate identifica o anumită perioadă culturală.