Publication: Arhitectura Magazine, No.2.2011

Blow-up

de arh. alexandru crisan

publicat: [arhitectura, cultura detaliului, nr.2 (002), 2011]

Redescoperirea unor elemente poate recompune istoria unei imaginii reîncadrând-o într-o categorie aparte. O imagine realizată cu prim planul evidențiat este posibil să devină ulterior, în urma identificării elementelor subtile, o imagine cu o altă poveste, de cele mai multe ori mult mai complexă. Acesta este povestea lui Thomas Hemmings, (întruchipare scenică a fotografului londonez David Bailey) care redescoperă în cadrele capturate accidental detaliile care generează o nouă interpretare a subiectului fotografiat. Personajul lui Antonioni (Michelangelo Antonioni, Blowup, 1966) recompune un eveniment pe baza identificării elementelor descoperite ulterior la nivelul planului secund, estompând astfel importanța prim planului. Elementele planurilor adiacente recrează părți ale puzzle-ului care redefinește un eveniment cu impact major asupra vieții observatorului. Descoperirea ulterioară a cadrului inițial se constituie ca parte a demersului redescoperirii individuale, ca element cheie în evidențierea personalității fotografului. Acesta înregistrează imaginile și le re-interpretează în baza noilor informații. Detaliul de dincolo de noi, detaliul planului secund, este el însuși o poveste, o poveste a semnificațiilor alternative, a identificării elementelor reper la nivelul câmpului perceptibil.

Dincolo de planul principal, fundalul este deseori perceput sub forma unui panou de proiecție sau având rolul planului îndepartat care închide perspectiva. Atât în artă, fotografie, film, aceasta completare a imaginii de ansamblu devine o nuanțare a realității. Definit ca rezultat de cele mai multe ori neprogramat, detaliul care generează background-ul, stimulează recompunerea planului secundar prin valorificarea specificului arhitectural. Frecvent, în acestă recompunere, identificăm părți ale unui ansamblu în baza elementelor cognoscibile. Incursiunea în planurile secundare operează vizual încercând să determine coordonatele spațiale și temporale în baza cărora este completat planul principal. Vechile orașe, unitare prin gradul de detaliere, erau caracterizate de un filigran al caracteristicilor, pe care noile aglomerări le sufocă. Proza, în mod curent, identifică specificul arhitectural în detalii, văzute dincolo de regulile de compoziție. Descrierile vorbesc despre “detaliul de dincolo de noi”, detaliul perceput întotdeauna ulterior. Orașele lui Italo Calvino (Orașele Invizibile, 1972), deși dintr-o lume fantastică, au numeroase corespondențe în fundalurile contemporane. Siluetele orizontale întrerupte de turnuri, alcătuirile labirintice a circulațiilor tip pasaj, fac trimitere către cadrele universale în care detaliul de arhitectură declanșează interpretări multiple. La concurență, stau orașele dominate de figurile umane, orașele “oamenilor urâți” cu forța prim planului care anuleză importanța oricarui fundal dar care vorbește despre oameni ca un detaliu semnificativ al arhitecturii.

Suntem tentați frecvent să ignorăm detaliile, declanșând abstractizarea realității care ne înconjoară. În acest context, conștientizarea proiecțiilor realității alternative, actualizarea planului secund, poate determina ulterior reacții care răstoarnă ordinea inițială. Acest caz, în care fundalul devine mai puternic decât prim planul prin intermediul detaliului, evidențiază un aspect care transcede problemele legate de scară, descriind arhitectura ca o sumă a întâmplărilor, a realităților multiple.

Citiți textul integral în