Publication: Arhitectura Magazine, No.3.2012

[en/RO]

White… Corbu 1 [arhitectura cu lumină]

de arh. alexandru crisan

publicat: [arhitectura, transformari, nr.03 (639), 2012]

Despre lumină și transformările obiectului arhitectural sub incidența acesteia s-au scris destul de puține lucruri. În general când ne referim la aportul acesteia corelat cadrului construit nu putem să nu ne gândim la cunoscuta sintagmă a „jocului savant al volumelor în lumină”, definiție atribuită lui Le Corbusier și preluată ulterior în teoria de arhitectură pentru a justifica un răspuns legat de întrebarea ce este arhitectura? Oare nu ar fi justificat să ne întrebăm mai degrabă ce este arhitectură (?) având în vedere determinările complexe diferențiate spațial de care suntem înconjurați? Dacă am aproxima ca fiind arhitectură măcar 10% din produsul ultimului deceniu, dincolo de comanda socială și de aspectul strict utilitar, am constata numărul relativ nesemnificativ al construcțiilor sub care incidența luminii ar putea determina dramatismul unui spectacol scenografic senzorial de lumini și umbre. Savant sau nu, jocul luminii atenuat în perioada post-modernă de prezența multiplelor văluri perforate, de cele mai multe ori metalizate, sau al ecranelor cu proiecții aparent culturale de sorginte publicitară cu caracter manipulator, tradează o stare de profundă anxietate. O anxietate temporală, culturală, metafizică, personalizată în creațiile ultimelor decade. Tehnologizarea extremă a societății contemporane incapabilă de a dezvolta subtilul nu mai percepe dincolo de pixel-ul eranului lcd sau al perforațiilor multiple…

„Îmbrăcarea arhitecturii” tradează incapacitatea de întelegere a principiilor legate de complexitatea obiectului arhitectural, care l-ar transforma pe acesta în cele din urmă, în arhitectură. Confuzia, determinată de imposibilitatea neuronală de a procesa informația tehnologizată se transformă în lipsa relaționării obiectului principiilor fizice esențiale. Lacuna informațională pe care generațiile trecute o foloseau drept pretext pentru a justifica constanța procesului evolutiv este depășită de problemele generate de afluxul informațional al post-modernității. „Obercăirea” și preluarea fragmentară a elementelor de operare în cadrul procesului creativ transpune capacitatea minimă care definește societatea modernă. Contaminați în general de ceea ce nu este arhitectură evoluăm spre aplatizarea generală și mecanizarea forțată a gestului arhitectural. Moda în arhitectură așa cum o vezi pe Bustler sau Archdaily nu mai constituie o rezultantă a unui proces, fie el de inovație, de creație, de căutare a complexitații etc. Trendul transpune preluarea mimetică a unor elemente fără înțelesuri colate peste fondul pronuntat de-personalizat acultural. Spre exemplu, evul îmbălsămării în sticlă al fațadelor a trecut… în unele zone ale lumii. La moda rămâne însă mumificarea în plasă metalică. Redundant, multiplicarea secvențială devine din nefericire instrumentul de lucru al noilor generații. Planeitatea existențială se transpune în penibilitatea transferului intelectual raportat demersului conceptual al unei finalității banalizate. Perioada contemporană însă poate argumenta în orice direcție, așa cum la rândul lor, generațiile trecute au (re)evaluat în mod similar orice demers arhitectural. Tour Eiffel, Cristal Palace, zgârie-norii New York-ului etc. au fost vehement criticați în perioada în care s-au manifestat.

Contestat în viață, necontestat ulterior și puternic (re)abilitat în ultima decadă este și Le Corbusier. Alături de el nume sonore ale arhitecturii contemporane precum Richard Rogers, I.M.Pei, Norman Foster, Zaha Hadid sau grupuri contemporane precum UnStudio, Big sau Morphosis etc. au suferit același tratament raportat perioadei culturale tranzitate, cu alte cuvinte al modei, al trendului evolutiv direcționat social. Din aceste exemple nu ar trebui în mod obligatoriu să privim arhitectura precum un bun finalizat cu posibilitate de justificare și teoretizare ulterioară! Avem din câte putem observa câteva instrumente valide de operare în cadrul justificării oricarui demers conceptual. Evului constatărilor și contestărilor, al nemulțumirilor firești dar nu neaparat justificate este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în acestă privință. Simplificarea teoretizărilor însă sau complexitatea miroborantă a demersului conceptual ascunde elementele specifice ale unor lucruri pierdute însă iremediabil. Îmbrăcarea arhitecturii în/cu lumină, modalitatea de control a elementelor spațiale prin intermediul acestui mediator aparține unei lumi pe cale de dispariție. Lumina naturală rezultată din cumularea fascicolelor aproape paralele pe care le transmite invariabil soarele este incapabilă de a determina o relație oarecare cu fațadele „skin-uite” post-moderne. În încercarea de a găsi justificări în fața gestului arhitectural de cele mai multe ori gratuit și forțat transformăm obiectul într-o joc haotic de umbre și lumini. Dincolo de aspectul strict decorativ, formal, acesta transmite un desen grafic fără mesaj și înțelesuri. Capacitatea de interpretare, specifică rasei umane, se reduce prin simplificare la observație și identificarea modelului geometrizat. Cutia post-modernității târzii dezgolită de orice element arhitectural, îmbracată în folii succesive în căutarea abstractizată de noi înțelesuri, rămâne însă mută. (De)materializarea conținutului prin intermediul luminii, ordonarea secvențială, ritmicitatea, muzicalitatea rezultă din aparentul haos tectonic. Elementele disparate care se adună (re)compunând simfonic un ansamblu unitar devin elementele prin care Le Corbusier operează transpunând variația în interpretarea recompunerii spațialității interioare. O tentativă similară o constituie școala de design Zollverein de la Essen, propusă de Sanaa, care opereză cu elemente similare dar care din punct de vedere al finalității se reduce la formalismul grafic al fațadei care subscrie golurile spațiului determinat de planurile orizontale. Jean Nouvel, pornind de la Institut du Monde Arabe și finalizând cu muzeul de la Abu-Dhabi, folosește cu abilitate valențele elementelor cu care filtrează lumina, dar de cele mai multe ori strict decorativ. Puritatea formei arhitecturale sub incidența luminii și capacitatea de a proiecta cu lumină rămân atributele prin care se disting clădirile propuse de Le Corbusier.

Definițiile, cuvintele, teoriile și panoplia terminologică din spatele obiectului arhitectural sunt amplificate de reprezentarea acestuia, de perceperea obiectului prin intermediul mediatorilor: ochiul uman cu imaginea proiectată rezultată în urma prelucrării informaționale la nivel neuronal, imaginea statică captată de aparatul de fotografiat etc. Sub incidența luminii puține sunt obiectele de arhitectură care pot exprima în mod coerent și justifica sintagma propusă de Le Corbusier. Capacitatea demiurgică de a stăpâni și controla lumina prin direcționarea, filtrarea sau variația intensității luminoase constituie câteva dintre elementele care amintesc de vremuri de mult apuse. Renașterea, barocul sau evul mediu, prezintă situații distincte ale manipulării elementului luminos pornind de la reprezentările lui Leonardo da Vinci și culminând cu clarobscur-ul lui Caravaggio, Rembrandt, sau Goya. Lumina, intermediar ce mijlocește modelarea volumelor, evidențiază prin intermediul reprezentării gradienților atenuați raportul între suprafețele geometrice. Gradienții descompun lumina pe suprafețe în tonuri de gri realizând tranziția de la zonele întunecate la cele luminoase, respectiv de la negru la alb. Secvențialitatea tonurilor gradate au puterea de a crea adâncimea spațială. Astfel, efectele de iluminare sunt semnificativ influențate de distribuția uniformă a luminii percepută gradual în cadrul ansamblului general determinat de elementele constitutive ale acestuia. Ambianța spațială determină diferențierile pronunțate între planurile percepute, evidențiind prim-planul de fundal. În cazul determinărilor spațialității interioare a obiectului arhitectural (cu referire la Ronchamp, La Tourette sau Firmini), elementele planului principal completează fundalul. Planul secundar de proiecție, nu mai este suportul pe care obiectele prim-planului se proiectează ci el însuși devine suprafața compozițională evidențiată de acestea. Limita subtilă stabilită între planurile perceptibile este realizată prin direcționarea abilă a fluxului luminos. Umbrele proprii și umbrele purtate sunt elementele care definesc spațialitatea obiectului reprezentat. Distribuția umbrelor, de cele mai multe ori, urmărește principiile compoziționale distincte. Umbrirea, în pictură spre exemplu, pornește de la conturul obiectului reprezentat sau se dizolvă în proximitatea acestuia. Artificiile vizuale se raportează la abilitatea de a evidenția cât mai sugestiv raportul între obiectele aflate în incidența razelor luminoase. Ansamblul astfel determinat compus din elemente care primesc lumină, au umbra proprie și transferă umbra purtată de la unul la celalalt, transpun elementele unei imagini complexe proiectată la nivelul cerebral individual. Umbra proiectată, sau suprafața aflată sub incidența acesteia, se definește geometric creând spațiu în proximitatea obiectului care o produce.

Determinarea spațialității prin jocul complex al umbrelor generate de fluxul luminos constituie atributul obiectului arhitectural metafizic. Jocul determinat de contrastul violent dintre umbră și lumină re-compune spațial câmpul perceptibil. Lumina care crează spațiu este unul dintre atributele elementului cu care operează în mod special Le Corbusier. Lumina este mediată de obiectul arhitectural care și-o asumă, încorporând-o în ansamblul elementelor constitutive. Acesta realizează tranziția metafizică subtilă între spațiul interior și spațiul exterior. Peretele exterior, cu referire la traforul propus la Ronchamp sau în cazul La Tourette, constituie elementul structurant vertical care filtrează lumina orientând razele luminoase în interior după un traseu prestabilit. Familiarizat cu tehnica bizantină a direcționării luminii în spațiile de cult dar și cu conformarea geometrică a elementelor de factură clasică (inspirate din cubiculum-ul casei Ceii din Pompei), Le Corbusier (re)compune secvențial elementele spațiului arhitectural. Lumina, instrument de modelare al volumelor, ajută la definirea orientării spațiale a obiectelor. Traforul direcționează fascicolul luminos transformând lumina într-un instrument de compunere (geometrică) spațială. Lumina concentrată rezultată prin orientarea elementelor arhitecturale ale traforului trasează linii directoare care unifică elementele spațiului interior. Compoziția complexă geometrizată transpune dincolo de senzații un mesaj cu caracter identitar. Percepția spațială a desenului cu lumină rezultat prin contrastul generat de traforul de la Ronchamp evidențiază separarea dintre două lumi: lumea spațială exterioară determinată de prezența luminii și lumea spațială interioară dominată de întuneric, de clarobscur-ul generat de elementul perforat. Întunericul parțial recompune elementele interioare prin accentuarea calității acestora de a absorbi lumina și reflecta luminozitatea proprie. Obiectele primesc pasiv lumina, devenind ele însele surse de lumină. Distincția dintre alb și negru devine oarecum imperceptibilă. Negrul absolut (incertitudinea) este elementul evidențiat de prezența albului intens.

Citiți textul integral în nr 3/2012 al revistei Arhitectura.

foto: Sainte Marie de la Tourette, Le Corbusier © Alexandru Crișan, 2011