Publication: Arhitectura Magazine, No.3.2013

[en/RO]

arh. alexandru crisan, arh. ana-maria crisan in  interviu cu arh. Francoise Pamfil

despre Crisan Architecture & Engineering Srl

publicat: [arhitectura, saturatie, nr.03 (645), 2013]

web: www.crisanarch.ro

Francoise Pamfil: Aparent, numele firmei spune tot. Cine este Crisan Architecture & Engineering?

Alexandru Crișan: Pe scurt, suntem noi Alexandru și Ana Maria Crișan (numele firmei este irelevant), dar rareori am fost doar noi… doar noi înseamnă mai mulți și, frecvent alții. Partea constantă rămânem noi, în special după ora 9 p.m. și uneori, până dimineața.

Ana Maria Crișan: Dincolo de asta, echipa s-a tot transformat de-a lungul timpului. Ne place să lucrăm cu oameni tineri și motivați, care încearcă imposibilul, care nu au limitări, cărora nu le este teamă să încerce lucruri noi.

F.P: Cum s-a născut biroul?

A.C: În 2006 era clădit pe visuri… visuri că putem schimba ceva… eventual în România, visuri legate de capacitatea și posibilitatea de a crea ceva… creație dincolo de adaptarea unui model  existent sau preluarea mimetică, parțială sau integrală, a unuia deja construit în altă parte a globului… abundă România în astfel de exemple. Expresia balcanizată a celui „mulți știu puțini cunosc” caracteriza destul de bine arhitectura din România acelor ani (2000-2008)… un haos în care arhitecții proiectau… volumetric, cantitativ, după buget sau după finalizarea construcției…

F.P: Cum evoluează un proiect tipic în CAE?

A.M.C: Toate proiectele sunt diferite și în toate este vorba despre întrebări și răspunsuri. Întrebările beneficiarului, aparent despre eficiență, se reduc la posibilitatea de utilizare a unui teren, la suprafața maximă (trăim în România), uneori  vizează estetica – cum să construim „frumos”? Setul cel mai important de întrebări, din punctul meu de vedere, este al locului. Aici intervine sinceritatea proiectului. În trecut îi spuneam genius loci, dar pare prea infatuat. În esență este vorba despre devenirea unui loc, despre energia pe care o are, potențialul lui de a atrage oamenii, de a trăi în memoria lor. Un loc sau o arhitectură uitată nu există…

A.C: Pe un palier mult mai complex intervin întrebările noastre ca arhitecți legate de implementarea unui program, de corelarea punctelor care le-a amintit și Ami și reunirea lor sub o viziune comună. Una dintre întrebările noastre recurente este cum ar fi dacă am locui altfel? Interogarea universală a gratuității gestului prezent peste o generație sau două… Recunosc că necesitatea este a prezentului, dar cel mai frecvent temele de proiectare sunt false – sau cel puțin sunt constuite greșit.

F.P: Arhitecții fac greșeli?

A.M.C: Nu știu alții cum sunt… greșeli facem toți. Cea mai mare este să credem că totul este perfect. Niciun șantier nu este lipsit de probleme, niciun proiect nu este ușor pentru că întotdeuna încercăm să obținem mai mult, poate chiar imposibilul, dar ca să răspund – nu facem greșeli… extrem de puține, suntem perfecționiști și asta ne omoară.

A.C: Să găsești o soluție în arhitectură pare a căuta drumul cu cele mai puține greșeli…

F.P: Care considerați că este cea mai mare greșeală?

A.C: Compromisul… în general. Am înțeles după ani, că doar arhitecții clădirii știu ce este mai bine pentru ea, ce urmează să se întâmple cu ea pe viitor. Inițial, toți, de la beneficiar la executant, par a avea cele mai bune intenții, dar nu gândesc în perspectivă. O modificare atrage întotdeauna alte 10 și acest lucru ceilalți nu îl prevăd sau îl sesizează când este prea târziu.

A.M.C: De fapt, echipa percepe fragmente. Singurii care au imaginea completă sunt arhitecții. Și mai intervine ceva. Pentru echipele implicate o casă (mică, mare) este un job, un proiect de câteva luni. Pentru arhitect este casa realizată de el pe viață.

A.C: Când vine vorba de „case” suntem un adevărat oracol… glumesc. Da, cred că noi trebuie să privim în viitor. Casa la cheie nu există… doar în „arhitectura comercială”, cea fără personalitate! Acel moment (la finalizare) este doar o fracțiune din viața sa, o fracțiune extrem de efemeră. Casa va trăi, va îmbătrâni… o parte din proiectele noastre încercăm să le vizualizăm cu finisajele gata îmbătrânite… Beneficiarii, de obicei, nu fac exercițiul acesta, ei doar solicită modificări și finisaje perfecte, permanente în timp… Doar plasticul este permanent!

citeste mai mult in Revista Arhitectura nr. 3/2013