J.R.R. Tolkien versus Italo Calvino
[RO/ EN]
J.R.R. Tolkien versus Italo Calvino. Ipostaze arhitecturale imaginare.
THE IMAGINARY ARCHITECTURAL DEPICTIONS
de arh. ana-maria crisan
publicat: [arhitectura, traditie/identitate, nr.02 (644), 2013]
„WHAT THE PAST AND THE FUTURE HAVE IN COMMON IS OUR IMAGINATION, WHICH CONJURES THEM…”1 (JUHANNI PALLASMAA)
RO:
Lumile imaginate (imaginare) edifică arhitectura ca imagine a timpului între realitatea unicei identități a omului modern și identitățile multiple ale celui postmodern. Cadrul construit al poveștilor este scenografia care contextualizează, induce dimensiunea fantastică, palierul vizual care articulează „întâlnirea lumii și a minții omenești”. El se adresează privitorului prin suma elementelor familiare, recognoscibile, prin ceea ce numim tradiție ca sumă a trasăturilor specifice. Urmărind procesul imaginar arhitectural ne întrebăm: Ce transmite edificatul imaginat? Care este raportul tradiție – identitate?
Construcția iconică și dimensiunea istorică[i]
În context narativ, dimensiunea fantastică a trilogiei Stăpânul inelelor (The Lord of The Rings) de J. R. R. Tolkien[ii] se bazează pe proiecția „poveștii” ca o întâmplare într-un alt timp istoric. Asimilarea stilurilor arhitecturale popoarelor, grupurilor, este o proiecție formală, tipică reprezentării cinematografice din LOTR[iii], care susține caracterul scenografic în sensul de încadrare și determinare. Regizorul Peter Jackson folosește iconicul în elaborarea cadrului arhitectural spre a amplifica conflictul epic caracteristic ficțiunii lui Tolkien, cu preferință clară către determinarea stilistic europeană. Cele patru stiluri care transpar din versiunea cinematografică, dezvoltă arhitecturi vernaculare, naturaliste, grotești și respectiv arheologice[iv], așa cum remarcau și Ernest Mathijs și Murray Pomerance în From Hobbits to Hollywood: Essays on Peter Jackson’s Lord of the Rings.
“Romanul lui Tolkien tinde să construiască într-o manieră mult mai apropiată de basm noţiunea de magic decât mulţi dintre urmaşii săi de gen. […] prin interesul pentru istorie, politică, război, şi eroul-rege, Stăpânul Inelelor datorează mai multe epicului şi romanticului decât basmului.”[v]
Forma atașată funcțiunii, din punct de vedere al modelului istoric, străbate întreaga trilogie cinematografică. Ceea ce rămâne neschimbat este în mod corect praxiologic materialul de construcţie care dă o identitate definibilă geografic şi în consecinţă funcţională.
Universul pașnic din Shire este descris prin vocabularul vernacularului britanic. Confortul și domesticul transpar din stilul habitatului pastoral la o scară mică: poduri, mori de apă, case dezvoltate pe parter, sau integrate în relieful dealurilor. Interioarele casei lui Bilbo sunt consecvente aceleași linii ale vernacularului – interioare minimale, spații ample orizontale, goluri circulare. Lumina filtrată a interioarelor, texturile blânde ale lemnului și pământului, toate concurează în determinarea atmosferică cu un puternic accent teluric.
Complementar, universul elfilor din Rivendell și Lothlorien, situat în pădure, mizează pe reinterpretarea stilistică Art Nouveaului, de la sfârșitului de secol 19, în forma sa cosmopolită cu influențe gotice. Departe de a fi un mimetism autentic, vocabularul contează pe structura-grafică a stilului, dezvoltând ideea biomorfismului – casele fiind suspendate pe trunchiurile copacilor. Filigranarea structurilor, limbajul fluid al liniilor, ramurile sinuoase care îmbracă construcțiile, concurează înspre camuflarea romantică și dematerializarea specifică naturalismului psihedelic și Art Nouveau-ului.
Antitetic, răul devine goticul grotesc cu spațiile subterane, unghiurile ascuțite și răceala interioarelor în multiplele exemple: Isengard, Mordor, Barad Dûr, Minas, Morgul, Poarta Neagra, intrarea din Mount Doom. Monumentalul este reinterpretat în sensul greoi și opresiv, amplificat cromatic. În Midle Earth, limita dintre natural și fabricat se dizolvă într-un gest tectonic apăsător. Metalul este materialul pe care se construiește o întreagă estetică torționară, amintind de seriile lui G. B. Piranesi și proto-mecanica goticului tărziu. Mecanismele metalice transpun cinematografic reacția secolului 19 vizavi de revoluția materialului, respectiv repulsia lui Tolkien față de materialul rece al revoluției industriale, similară recepției negative a turnului Eiffel în 1889.
Orașele eroice se identifică cu elansarea volumetrică, cromatica albă a pietrei, asumându-și vestigiile stilului arheologic. Cadrele arhitecturale se disting clar în două categorii – de piatră, și de lemn (nordice), cu trimiteri către monumentele medievale. Cel mai nordic, Rohan-ul regelui Theoden, face parte din a doua categorie, cu influenţe scandinave tradiționale (fortăreaţa vikingă de secol 10 din Trelleborg)şi anglo-saxone[vi]. Minas Tirith şi Helm’s Deep evocă influenţe bizantine, vikinge, romanice şi gotice timpurii.
Asistăm la o dublă interpretare a modelui concentric al Babelului, pozitiv elansat, alb, cu o geometrie planimetrică ordonată radial, și respectiv negativ, gotic, agresiv, cu o structură nefinalizată, în construcție, aparent haotică. Amplificarea monumentalului urmează schema tipică a scenelor filmice ample, în care cetățile sunt amplasate izolat.
Cea mai spectaculoasă construcție, Minas Tirith este dezvoltată pe baza descrierii originare, “echivalent al Romei sau al Bizanțului Antic.”[vii], cu o clară corespondență în modelul Babel-ului, de Pieter Brueghel. Tolkien, la rândul său, descria Minas Tirith ca o cetate cu 7 incinte concentrice, protejate de ziduri de apărare, dezvoltată în trepte, cu un singur acces, inspirându-se din descrierile lui Herodot raportându-se la orașele fortificate. Autorii criticii Urban Legend: Architecture in The Lord of the Rings, Steven Woodward și Kostis Kourelis remarcau în analiza surselor din spatele LOTR: “Minas Tirith, este o arhitectură fantastică, un tort de nuntă istoricist, cu o luminozitate italiană. Orice formă posibilă din Evul Mediu până în Renaștere, este îndesată într-un oraș care se ridică piramidal.”
Autoarea multumește artistei Beatrice Coron pentru sprijinul acordat în ilustrarea articolului.
LUCRĂRI: BEATRICE CORON
FOTOGRAFII: ETIENNE FROSSARD
EN:
The imaginary worlds embody architecture as the image of time – a time captured inbetween the reality of the unique identity of the modern human and his postmodern multiple definitions. The built frame of the tales is the scenery that contextualizes and induces a fantastic size; it is the visual landing that articulates “the encounter of the world and the human mind”. It addresses the viewer through the sum of the familiar, recognizable elements, where the total amount of the specific features represents tradition. Watching the imaginary architectural process, we ask ourselves: what is the message of the imagined edifice? What is the ratio between tradition and identity?
The Iconic Construction and the Historic Dimension[i]
Under the narrative context, the fantastic dimension of J. R. R. Tolkien’s[ii] trilogy The Lord of the Rings is based on the projection of the “plot” as a story from another historical time. The assimilation of peoples, groups, and architectural styles, is a formal projection, typical for the cinematographic representation from LOTR[iii], supporting the scenery character within frame limits and determination. Director Peter Jackson used the iconic architectural elaborate process in order to amplify the epic conflict characteristic in Tolkien’s fiction, with a clear preference for the European stylistic determination. The four styles available in the cinematographic version develop the vernacular, naturalistic, grotesque and respectively archaeological architectures[iv], as Ernest Mathijs and Murray Pomerance remarked in From Hobbits to Hollywood: Essays on Peter Jackson’s Lord of the Rings.
“Tolkien’s novel tends to construct more of a fairy-tale notion of the magical than do many of his successors in the genre. […] Ultimately, in its interest in history, politics, war, and the hero-king, The Lord of the Rings owes more to the epic and the romance than it does to the fairy tale.”[v]
In terms of history, the form attached to its function develops along the entire trilogy. Correctly, in terms of praxiology, the building material remains unchanged giving accordingly a geographically definable and functional identity.
The peaceful universe of Shire is described by the British vernacular vocabulary. The comfort and the domestic atmosphere emerge from the pastoral habitat style implemented at a small-scale: bridges, water mills, developed on the ground floor or integrated into the landscape houses. The interiors of Bilbo’s house are consistent to the same lines of the vernacular – minimal interiors, horizontal ample spaces, circular voids. The filtered light of the interiors, the soft textures of wood and Earth, all compete in determining the atmosphere with a strong telluric focus.
Complementarily, Elves’ universe in Rivendell and Lothlorien, located in the Woods, relies on the stylistic reinterpretation of the late 19th century Art Nouveau, in its cosmopolitan Gothic-influenced form. Far from being an authentic mimicry, the vocabulary counts on the graphic-style structure, developing the idea of biomorphism – the houses are suspended on the tree-trunks. The filigree structures, the fluid language of the lines, the sinuous branches that dress up the buildings, concur towards the romantic conceal and the dematerialization specific for the psychedelic naturalism and Art Nouveau.
Antithetically, the evil becomes the grotesque Gothic, with underground spaces, sharp angles and freezing interiors of so many examples: Isengard, Mordor, Barad Dûr, Minas Morgul, the Black Gate, the Mount Doom Entrance. The monumental is reinterpreted in terms of heavy and oppressive, chromatically boosted. In Middle Earth, the boundary between the natural and the manufactured dissolves into a tectonic oppressing gesture. A complete aesthetics, dedicated to torture and pain inflicting methods, is built based on Metal, recalling of G.B Piranesi’s series and the late Gothic proto-mechanics. The metallic mechanisms cinematographically transpose the 19th century reaction opposite to the revolution of the material, namely Tolkien’s repulsion against the cold material of the industrial revolution, similar to the negative reception of the Eiffel Tower in 1889.
The heroic cities identify with the volumetric displacement and the colour of the white stone, assuming the remains of the archaeological style. The architectural frameworks are clearly distinguished in two categories – stone and wood (Nordic), with references to medieval monuments. The northernmost one, King Theoden’s Rohan, belongs to the second category, with traditional Scandinavian influences (the Viking fortress in the 10th century in Trelleborg) and Anglo-Saxon[vi]. Minas Tirith and Helm’s Deep evoke Byzantine, Viking, Roman and early Gothic influences.
We are witnessing a double interpretation of the concentric model of Babel: positively soared, white, with a planimetric geometry in a radial arrangement, versus a negative, Gothic, aggressive, under construction, apparently chaotic structure. The monumental is amplified following the typical procedures used in vast cinematographic scenes, where citadels are located in isolation.
The most spectacular construction, Minas Tirith, is developed on the basis of the original description, “the equivalent of Rome or Byzantium.” [vii] with a clear correspondence in Babel, by Pieter Brueghel. Tolkien, in turn, described Minas Tirith as a fortress with seven concentric enclosures protected by defensive walls, developed in stages, with a single access entrance, drawing its inspiration from Herodotus depictions referring to the fortified cities. The authors of the critical essay Urban Legend: Architecture critics in The Lord of the Rings, Steven Woodward and Kostis Kourelis, remarked in analysing the sources behind the LOTR: “Minas Tirith is a fantastic architecture, a historicist wedding cake, of an Italian limpidness. Any possible form, from the Middle Ages to the Renaissance, is pressed down in a town built up in a pyramidal way. “
The author thanks artist Beatrice Coron for her kind support in illustrating the article.
PAPER CUTTINGS: BEATRICE CORON
PICTURE CREDITS: ETIENNE FROSSARD
Chaos City, decupaj in Tyvek, 113 x 113 cm, 2010. © Beatrice Coron Fotografie: Etienne Frossard
In the City, 115 x 115 cm, 2010. © Beatrice Coron Fotografie: Etienne Frossard
Lucrările pot fi consultate la adresa: http://www.beatricecoron.com/
InvisibleCities.html
Full card information and wiki for Citadel of Minas Tirith (3R40 ) from LotR TCG
Terrific paintings! This is the type of information that are meant to be shared around the web. Disgrace on Google for now not positioning this put up higher! Come on over and consult with my website . Thank you =)